Despre Nehoiu, cu Dan Puric

0
Locul unde fost casa părintească a lui Dan Puric

„Primele imagini, despre Nehoiu, care-mi revin sunt acelea când am trecut prima oară cu picioarele desculțe prin iarbă, când mă duceam la bâlci, când mă jucam cu copiii prin șanț, acolo unde venea apa mare. Tata m-a lăsat să mă bălăcesc acolo infinit de mult; timpul îşi pierdea valoarea şi se înlănțuia în timpul copilăriei. Era o natură care mă înconjura şi care mă iubea. În primul rând, Nehoiul acela rustic, încă neinfestat de blocurile socialiste, mi-a marcat copilăria. Pe urmă, a început dezastrul, cu construcțiile blocurilor, care, culmea, la acea vârstă eu nu sesizam, ziceam ”Ce bine că se modernizează”, dar nu-mi dădeam seama că acel lucru care moderniza, distrugea fundamental. Mă bucuram că erau blocuri înalte, ziceam “ca-n Bucureşti”, dar eu nu eram pregătit. Adică eu mi-am trădat satul. Săracul pionier fiind sau utecist, nu realizam; satul meu nu mă trădase, dar eu îl trădam. Ziceam că, uite, e ca-n Bucureşti. Mă bucuram că se asfaltează o stradă. Acuma regret amarnic, e genul pe care l-aş bombarda. Să distrug toate blocurile hidoase care jignesc munţii şi oamenilor, evident, să le dau case normale.”

Mi-am dorit demult să-l revăd pe Dan Puric, dar nu a fost să fie așa de repede. În afara unor întâlniri sporadice și extrem de scurte – una dintre ele petrecându-se chiar aici la Buzău, la Cafeneaua Artiștilor, după o conferință susținută de celebrul meu prieten, când am putut doar să bem o cafea împreună – abia în martie anul trecut am reușit să-l întâlnesc pe săturate. Am stat mult de vorbă, într-o seară, într-un restaurant din București. Despre Nehoiu, despre Cislău și despre comunism, acea Fata Morgana pentru care au fost nimicite atâtea destine în veacul XX. Dar să-l lăsăm pe Dan să ne povestească.

„Eu mi-am trădat satul”

Primele imagini, despre Nehoiu, care-mi revin sunt acelea când am trecut prima oară cu picioarele desculțe prin iarbă, când mă duceam la bâlci, când mă jucam cu copiii prin șanț, acolo unde venea apa mare. Tata m-a lăsat să mă bălăcesc acolo infinit de mult; timpul îşi pierdea valoarea şi se înlănțuia în timpul copilăriei. Era o natură care mă înconjura şi care mă iubea. În primul rând, Nehoiul acela rustic, încă neinfestat de blocurile socialiste, mi-a marcat copilăria. Pe urmă, a început dezastrul, cu construcțiile blocurilor, care, culmea, la acea vârstă eu nu sesizam, ziceam ”Ce bine că se modernizează”, dar nu-mi dădeam seama că acel lucru care moderniza, distrugea fundamental. Mă bucuram că erau blocuri înalte, ziceam “ca-n Bucureşti”, dar eu nu eram pregătit. Adică eu mi-am trădat satul. Săracul pionier fiind sau utecist, nu realizam; satul meu nu mă trădase, dar eu îl trădam. Ziceam că, uite, e ca-n Bucureşti. Mă bucuram că se asfaltează o stradă. Acuma regret amarnic, e genul pe care l-aş bombarda. Să distrug toate blocurile hidoase care jignesc munţii şi oamenilor, evident, să le dau case normale.

„Un primar comunist ne-a terminat casa cu buldozerul”

La Nehoiu, casele erau împletite din natură. Țâșneau din coasta muntelui, erau pe câte-o creastă, iar în vale, creșteau organic, nu erau obraznice, nu erau vile de securiști. Erau modeste, ale țăranilor, mai era câte-un învățător, preotul, doctorul, structura satului nealterată. Eu am avut două case unde am stat: una cu chirie şi una moștenită, pe care, pe urmă, un primar comunist de acolo a terminat-o cu buldozerul. Era cea mai frumoasă casă din Nehoiu, țărănească, românească, că a zis că intră în nu ştiu ce chestie urbanistică şi au trecut cu buldozerul într-o noapte peste ea. Am şi visat, eram în armată, că ni se dărâmă casa şi tata mi-a dat telefon că atunci o dărâmau…

„Doamnă, eu nu găsesc orizontul!”

Satul e legat de prezenţa tatălui care-i trata pe oameni, de joacă, de copilăria mea. Odată, mi-aduc aminte, ne-a zis învățătoarea un lucru extraordinar: „Copii, mâine să-mi vorbiţi de linia de orizont, să-mi arătaţi unde-i linia orizontului, acolo unde se unește cerul cu pământul. Să-mi căutați, să vă uitaţi în jur, să vedeţi unde-i linia orizontului”. Şi eu am luat-o pe bune şi am început să merg pe deal să văd unde se unește cerul cu pământul şi am mers vreo 10 km. M-am rupt, şi tot nu l-am găsit şi nici acum nu l-am găsit… O copilărie fantastică! Şi-atunci am zis: “Doamnă, eu nu găsesc orizontul!” Orizontul ăla era ca șansa României de-a-şi reveni, niciodată. Aveam tot timpul senzația că după munte, trebuie să fie mare şi şi-acum îmi place să cred lucrul ăsta.

„Nehoienii știau să fie vecini”

Acolo, în zona aceea, cred că cel mai frumos lucru care mi s-a întipărit în viaţa mea, era învecinarea. Nehoienii știau să fie vecini. De exemplu, veneau în vizită unii la alţii. Nu se suspectau, deşi erau în zonă destul de mulţi turnători, că ştiu că-l turnau pe tata şi de-aia îmi zicea: “Aici să ai încredere în pietre, nu în oameni”. Dar cei care erau în proximitatea familiei, erau de mare calitate. Domnul Rudi, îmi aduc aminte, era jumate polonez, jumate român, apoi Vostatowski – care era pictorul satului şi n-avea decât un singur ochi săracul şi picta din-astea – bujori, căprioare – mama era înnebunită, nişte kitschuri, dar el era un om extraordinar. De câte ori se făcea o pauză între consultații, se ducea să-i ghicească mama în cafea. Deci era o relație din-asta de învecinare. Stăniloaie are definiția fundamentală a satului: “O comuniune de oameni liberi”. Când ardea casa la Vasile, fugeau toţi la Vasile, când era mort la Ionică, fugeau toţi, când era nuntă în sat, la fel. Şi-atunci simțeam şi eu ce înseamnă comuniunea.

„M-am căsătorit de copil”

Păi, la 5 ani, m-am căsătorit cu o fată, imitând o nuntă. A fost extraordinară. Ea, cu un voal (femeia de serviciu care avea grijă de noi pe-acolo ne-a făcut un voal) – frumușică, blondă (acuma-i doctoriță), eu eram ginerele şi seara ne-am despărțit, ne-am bătut cu mere. A fost o nenorocire şi am avut două torturi, unul cu vișine, dar le-au scos fetele sâmburii şi au pus zahăr – o minune – şi celălalt era de noroi. Că aşa era, copiii făceau şi de noroi. Pe ăla de noroi, nu l-a mâncat nimeni, mă bătui io cu mireasa. Şi maică-mea mi-a făcut un alai, cu un brăduț, iar mama miresei dădea cu sapa prin curte şi când ne-a văzut, să facă infarct femeia aia, că noi ne-am căsătorit de tineri. Dar n-a durat decât până seara, divorțul a fost aşa cum v-am spus, dar era totul participativ.

„Cum am învăţat prietenia”

Pe la 6 – 7 ani, am primit o vitroletă, un fel de trotinetă cu cauciuc care se umfla, adusă de unchiu-meu din Germania, care era extraordinară! Şi ştiu, că nu mă puteam bucura de ea, pentru că vedeam ochii suferinzi ai celorlalţi copii care n-aveau. Şi-atuncea am făcut-o praf. Dar mă bucur şi acum că mi-am făcut-o praf, decât să mă dau eu cu ea şi să văd lanțul ăla de suferinzi care erau în dreapta şi-n stânga. Şi-atunci am învăţat prietenia. Ei mă învățau cum să fac cu buhaiul, cum să fac bice, cum să dau la peşte, cum să înot. Şi asta e o împletitură nemaipomenită care te marchează. Pe urmă, când vii la oraş, îţi dai seama că ăştia-s castrați. Nici pe scara blocului nu mai zic bună ziua, pentru că aici totul se diluează. Şi-atunci, lucrurile bune de la sat erau învecinările… Veneau cu o tavă de cornulețe făcută de revelion, de Crăciun, se aducea mâncare. Şi mama, ştiu că făcea din când în când câte-o petrecere din-asta, şi pe la 5 ani a pregătit un tort cu bucăți de ciocolată, iar io m-am băgat pe sub ziar şi am mâncat toate bucățile de ciocolată. Pe urmă am găsit o sticlă de vișinată şi am mâncat toate vișinele şi m-am îmbătat şi am deschis uşa şi am zis: “Mă mărit!

„Pe mine, copacii, muntele, râul m-au învăţat să fiu liber”

Mi-aduc aminte că lumea satului era o lume în care comunismul nu intrase foarte fioros; era el pe-acolo, dar pe mine copacii, muntele, râul m-au învăţat să fiu liber. Îmi şopteau când eram acolo pe câmp, cu câte-o oaie, cu câte-o capră, că există Dumnezeu. Erau secretarii de partid şi ar fi vrut ei să facă cooperatizare acolo, dar nu mergea, că erau dealurile strâmbe. Îi scuipa natura. Pe urmă a venit o colonizare, s-a făcut barajul şi s-a schimbat populaţia, că astăzi nu mai e ce era odată. Sunt blocuri, sunt mulţi oameni, nu-i mai cunosc şi mai vorbesc cu vreo doi-trei care-au mai rămas. Nehoiul de altă dată nu mai e, a fost înghiţit. Oamenii de acolo nu mai sunt; cimitirele de acolo, unul ortodox şi unul catolic sau greco-catolic, sunt foarte frumoase amândouă, cu o intimitate, cu o tristeţe, mângâiate de munţi…, unde ţi-e mai mare dragul să mori.

„Eu am făcut istoria cinematografului la Nehoiu”

Mi-aduc aminte, mergeam la colindat cu buhaiul. Nu puteam să rețin versurile pe dinafară, mi-era şi frică şi mă luau ăia mari cu clopotele, îmi îngheța mâna pe buhaiul ăla. Ne îmbătam cui. Că oamenii ne chemau pe-acolo şi ziceau “Ia luaţi voi o ţuică!”. Şi-aveam vreo 6 – 7 ani, ne făceam praf. Eram bucuroși că strângeam covrigi şi bani. Oamenii mă primeau şi ziceau “E băiatul lui domn’ doctor, ia mai daţi-i nişte ţuică!” E, bine, mă făceam pleasnă aşa, că ne dădea câte-o ţuică fiartă. Şi cum mergeam noi aşa, veneam înghețat, erau câini vagabonzi, lupi… Oamenii se mirau, cum de băiatul lui domn’ doctor se joacă cu copiii obișnuiți. Mie îmi plăceau, copiii de ţărani de-acolo mă iubeau, mă duceam cu ei la râu. Îi furam lui tata bani din buzunar (din nişte pantaloni pe care mi-i lăsa special să fur). Îi agăța acolo cu bani, cu rest care-i rămânea. Cu banii ăia băgam 20 de copii la cinematograf. Era un leu jumate biletul şi toţi m-așteptau. Şi erau nişte filme colosale, cu John Wayne, James Deen, Zorba Grecul al lui Cacoyannis…Nu ştiam eu atunci. Era un neamţ care avea un aparat din-ăsta de proiecții şi aducea nişte filme… Eu am făcut istoria cinematografului la Nehoiu. Mari regizori ai lumii. Bine, era şi o perioadă cu o cinematografie profundă. Atunci era în vocația ei, erau marii creatori. Păi ce putea s-aducă neamțul ăla, era ceva teribil. Acum, cinematograful e mort.

„Am învățat pantomima de la nebunul satului”

Apoi, era nebunul satului, care înainte de fiecare reprezentație de la Căminul Cultural, făcea o pantomimă, că era mut. Se făcea că prinde peşte. Şi eu mă uitam fascinat. Nică îl chema. Era primul număr de pantomimă pe care l-am văzut. Nică, nebunul satului, a fost primul meu profesor de pantomimă. Şi era foarte preocupat, se făcea că-şi pierdea peştele printre bănci, şi noi pe-acolo, ne uitam să vedem dacă-l prinde; apoi îl scotea; căuta scarabeţi printre bolovani, îi băga-n cârlig, era un adevărat spectacol.

„Domnul Pascu, un regizor rătăcit la Nehoiu”

Tot la Căminul Cultural am spus şi prima poezie. Aveam 4 ani jumate, frate-meu 5 ani jumate şi grădiniţa ne-a dus acolo pe toţi să zicem poezii. Pe frate-meu scria pe-o banderolă “doctor”, că el se va face doctor şi pe mine ce credeţi că scria? Că eu nu mai ştiam, dar mi-a zis bunica. Scria “ceva”. Şi poezia era aşa: “Vreau să mă fac ceva, dar nu spui la nimenea / Îi spun mamei la ureche, că mi-e prietenă mai veche”. Îmi tremurau picioarele, mâinile. Acolo am debutat. Pe urmă am văzut o piesă de teatru cu regizorul din sat, domnul Pascu, D-zeu să-l odihnească, era chiar regizor, rătăcit pe-acolo, şi era artistul satului, avea barbă. M-a impresionat; era mai rafinat, mai aparte, era un personaj cehovian şi a pus acolo o piesă cu medici, nu prea am înţeles eu de ce se certau ăia pe scenă, dar el era un personaj. Pe urmă, mai era un om care mergea altfel pe ulița satului, era înalt, cu ochii albaștri şi duminica se plimba cu mâinile la spate şi avea o privire atât de senină, atât de blândă şi tata zicea: “Îl vezi? A fost aviator în al II-lea război mondial, a văzut moartea cu ochii” şi mă mângâia aşa pe cap şi zicea: “Ce faaaci puiule?” Făcea omu’ ăsta o înghețată acolo, cu cornete, cu ou din-ăla de ţară, o bunătate!

„Tata-mi dădea scutiri medicale ca să mă infuzez cu copilărie”

Era o lume cu personaje, cu primarul, se știa care-i milițianul (un dobitoc) şi activiștii de partid care veneau. În rest, râul, muntele… Trăgeam pe acolo foarte puţin şi tata care m-a ocrotit, a zis că “Nu se va mai întâlni niciodată cu copilăria, lăsaţi-l!” Şi-mi dădea scutiri medicale ca să mă infuzez cu aşa ceva. Şi atunci te apropii de Dumnezeu, de o taină, de natură…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here