LUMINA DE LA BONȚU MARE

0

Dacă vrei să mergi în satul Bonțu Mare, musai pornești la drum la una dintre primele ore ale zilei, maxim a șasea. Asta ca să simți răcoarea pură a muntelui, mirosul ierbii crude și larma de dimineață din satele de munteni, o vacă grea care-și mișcă leneș clopotul, o turmă de oi care iese sprintenă la iarbă, oale care se lovesc una de alta în drumul spre soba din curte.

CITEȘTE ȘI:

Undeva miroase a foi cu lapte. Ei, mie îmi mirosea de la plecarea de acasă, dar când am trecut de Nehoiu, pe DN 10 Buzău-Brașov, deja simțeam mai aproape mirosul și parcă pe limbă aveam și gustul foilor de lobodă albă, lăptuci și hrean plictisindu-se laolaltă cu ceapa pe fundul unui tuci din aluminiu așezat la tihnă pe un foc de lemne frumos mirositoare și ele. Și parcă și vedeam cum toate verdețurile sunt inundate de lapte bătut și mai apoi prinse aprig de o munteancă și aruncate într-un castron de tablă. Dar n-a fost să fie. M-au înșelat simțurile. Cu gândul la mâncarea asta celebră a muntenilor din zona Siriu am dat de indicatorul cu numele localității atât de cântate de Benone Sinulescu, Siriu, și undeva în stânga drumului răsărea și casa popularului interpret.

Locuri și oameni rupți parcă din filmele documentare

Drumul lor

Știți cum e urcușul din Siriu, de la drumul național spre Bonțu Mare? Vedere clasică după vedere clasică. O nebunie de imagini care te lasă mut că ești buzoian și nu apuci să vezi așa ceva. Între malurile pârâului nervos care a adus atâta durere celor vreo sută de familii din sat se naște cu adevarat valoarea satului românesc cu oameni rupți din filmele documentare de pe la început de secol. Filme în care se vorbea despre oameni care nu ajung acasă cu mașina, care nu au școală, care lucrează la pădure cu țapina și dorm tot acolo în corturi făcute din cetină de brad, cu femei casnice a căror bucurie este chiar dificultatea de a merge la magazinele din sat situate la peste 6 km de urcat abrupt. Așa e la Bonțu. Contradicție între minunăția locului peste care muntele sălbatic lovește în fereastra sătenilor și însăși sălbăticia, fără o mașină pe uliță, din toamnă și fără scoală, fără piață săptămânală, fără cabinet medical, cu preot la Siriu, dar cu turiști îndrăgostiți de zonă. Și vin din toate colțurile, dar mai ales de pe Litoral și din Capitală. Urcă mărunt spre Lacul Vulturilor și caută culmea înzăpezită a Penteleului care se vede de pe orice prispă din sat. Autoritățile îi spun Bonțului Mare cătun, dar e un sat mai mare decât unul cu câte două biserici, doctor și farmacie veterinară. Am ales satul acesta pentru că în perioada inundațiilor din 2005-2007 o femeie, credeam eu dornică de vreo funcție, m-a sunat și mi-a spus că drumul lor e mâncat de izvor. Că sunt case inundate și alunecări de teren. Că primarul de atunci nici nu vrea să le audă necazul. Mai târziu, vreo 10 familii au fost strămutate, iar Guvernul le-a făcut case noi. Acum drumul se rupe, dar mai lent.

Tanti Aglaia

Anii ăștia mi-am schimbat părerea despre tanti Aglaia Mănăilescu. Dacă în vara asta mai plouă puternic, iar e vai la Bonțu Mare. Așa că am cautat-o pe tanti Aglaia, o femeie care a scos satul la reparat drumul și la igienizat zona, ba când îi întâlnește pe săteni le mai face și morală cum că i-a văzut când și unde au aruncat gunoiul menajer. Tentația documentării a venit și din faptul că femeia asta, din pasiunea ei pentru costumul popular a facut o monedă de schimb cu turiștii cărora le oferă poveștile locului și chiar cazare. Nu e profit personal, ci al satului. Turiștii vor lapte și ouă proaspete pe care tanti Aglaia le cumpără de la săteni. Una dintre vecine, Maria Tănasă, soțul văr bun cu Maria Tănase, s-a oferit să-i fie de ajutor cu turiștii prin curte. Am bătut la poarta casei acestei femei și în loc de răspuns a răsărit un izvor care udă tihnitor picioarele celor care bat drumul până în Bonț. Primul popas: în foișorul din cireș, apoi în sat pe la oameni drăcoși cum le spune tanti Aglaia celor care muncesc pe brânci numai să nu ceară în jur.

Case făcute cu spatele

Am cunoscut cei mai adevărați munteni din județul Buzău. Ospitalieri, deloc supărați că pentru prima dată cineva de la presă le intră în curte și în sat și muncitori, Doamne! Pentru că drumul e atât de dificil, oamenii ăștia își fac la propriu case cu spatele, adică își cară nisipul și balastul cu sacul, în spate. Și au case noi, moderne, cu etaje și demisoluri. Au însă niște munți care le înroșesc obrajii și curtea plină de animale. Copiii lor fac cu adevarat eforturi ca să fie oameni mari.

Nici măcar nu scrie școală…

Merg la scoala din comună, iar cea primară din sat, nereabilitată vreodată de circa o sută de ani, după cum spun sătenii, a fost inclusă în programul național de comasare. Și-așa clădirea era într-o parte, pereții din balegă cu pământ galben, însă pe jos, apucaseră să pună în acest an parchet nou. Ei? Tanti Aglaia îmi spunea că așa era scoala asta și când învăța ea alfabetul, 60 de ani în urmă.

Familia Susman, capra nărăvașă și sănătatea muntenilor

Am găsit la Bonțu Mare cele mai frumoase povești de viață. Nea Neculai a trecut bine de 80 de ani însă ne dă oricând lecții câte vrem noi despre curățenie, corectitudine, muncă și grija pentru ziua de mâine. Nici unul dintre oamenii ăștia nu au zis măcar o singură dată cuvântul criză. Nu la ei. La ei nu e criză pentru că nu au cu ce să intre în fenomen. Au prea puțin ca să le mai ia cineva ceva. Familia Susman, niste drăcoși de moși și capra lor nărăvașă, sunt muntenii autentici care nu stau locului chiar dacă bătrânețea le dă brânci spre apus. Scurtez drumul și trec iar pârâul spre părintele Leau Pamfil. Ah, nu pot. La coborâre, preț de o bere, trei tineri își blestemau destinul. Lângă ei sacii cu mălai, porumb și tărâțe se odihneau și ei. Au 30, maxim 45 de ani. Știu că sus, la București țara se învârte altfel decât satul lor. Știu că soarta le-a fost deja scrisă și că tot la mină, la pădure sau la barajul din Siriu vor lucra și ei și copiii lor și că dacă spun în ce condiții muncesc, cineva tot va auzi și îi va da afară. Dar mai știu că sunt mai sănătoși decât noi orășenii și că satul lor a devenit loc de popas pentru turiști care mai de care mai curioși.

Părintele Leau

Îi salut și ajung la părinte. E cu adevărat preot. Mă impresionează și se lasă impresionat că a venit cineva să-l întrebe tocmai de oamenii din Bonțu Mare. E un muntean fidel portului și tradițiilor locului și nu ar pleca nici măcar o zi din sat. E mândru de biserica pe care a reușit să o ridice și să o acopere aproape printr-o minune cu plăci de aramă. E plăcut să discuți cu părintele Leau. Nu vrea să treacă o zi fără să citească o pagină de carte. A citit Kant, Schopenhauer, anticii greci din care citează când vorbește în general despre viață, și vorbește cu drag despre munții noștri. Chiar dacă nu e politicos, vă rog eu frumos să treceți pe acasă pe la părinte când tranzitați Siriul. Doamna preoteasă e o icoană de femeie. Blajină, elegantă, cunoaște în detaliu bunele maniere. Mie mi s-a părut desăvârșită. Să nu credeți că exagerez, dar sunt așa de rare astfel de femei. Nu țin cont că e soție de preot, ci o văd ca pe orice altă femeie, însă e deosebită. Să vă spun și ce cafea face? Dacă Siriul ar fi doar la vreo 20 de km de oraș, aș mai trece pe la familia Leau. Părintele profesează de 30 și ceva de ani la Siriu și cunoaște fiecare potecă din zonă, iar când e să spună lucrurilor pe nume, d-apoi să vă țineți! Îi promit că revin și plec spre casă aproape de ora 15, când soarele suflă ca la combinatul de la Galati.

În loc de epilog

Bonțu Mare e un sat cocoțat pe cei mai frumoși munți pe care îi răsfață prin reclame Consiliul Județean Buzău, puse în fel și fel de pliante bune doar de impresionat oamenii cu bani, căci de bani au nevoie ștabii de la județ, nu să facă drum, spre exemplu în Bonțu Mare bătut vara de sute de turiști care apreciază cât de frumoasă e zona. Dacă aș fi măcar o zi președinte de Consiliu Judetean n-aș negocia deloc fericirea acestor oameni cu șmecherii care fac cazinouri în locurile împânzite cu turiști. Le-aș da numărul de telefon al oamenilor precum tanti Aglaia. Să negocieze cu ea. Femeia-bărbat, Mica sau primărița din Bonțu cum îi spun oamenii a fost sursa mea de inspirație și omul care a reînviat un sat răpus de inundații, alunecări de teren, condiții grele de viață, drum infernal și l-a facut reper pe harta turistică și a tradițiilor populare din județul Buzău. Pentru Aglaia, domnule președinte, aveți vreo distincție sau poate Simona, șefa de la Turism, își pune celebrele tocuri și urcă până la Bonțu Mare pentru că acolo are de lucru? Tanti Aglaia a colecționat 156 de costume populare cu care îmbracă turiștii, aproape obligat și îi pozează lângă căpițele cu fân, costume pe care le împrumută iarna flăcăilor din sat astfel încât aceștia să mențină tradiția colindelor, costume cu care îi îmbracă pe cei mai mici copii din sat cu care a făcut un ansamblu, costume din care vrea să facă un muzeu, dar nu are spațiu, costume care au fermecat specialiștii de la Muzeul Satului… să vă mai spun? Eu am fericirea să spun că un astfel de costum e în șifonierul meu. Mi l-a dat cu plăcere, sper, tanti Aglaia, însă acum mă obligă. Făuritorii noștri sunt tot țăranii simpli. Negociați cu ei, domnilor. Dacă puteți!

(Sursa: Radio România Actualități)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here