LOTRII DIN MUNŢII BUZĂULUI

0
Moș Gheorghe Rotaru

Are 83 de ani, s-a născut şi şi-a trăit viaţa aici, la Plaiul Nucului din judeţul Buzău, un sat cu casele împrăştiate pe coastele munţilor, cu oameni dârzi, obişnuiţi să înfrunte greutăţile, dar buni la suflet, primitori şi prietenoşi. Ca şi alţi vârstnici din aceste locuri, a fost martorul unor istorii neconsemnate în manuale, transmise din gură în gură zeci sau chiar sute de ani, file dintr-o istorie nescrisă peste care uitarea se aşterne tot mai mult.

CITEȘTE ȘI:

Apărut din umbrele serii ce coborâse peste piscurile munţilor Buzăului, nenea Gheorghe Rotaru s-a apropiat de mine având pe faţă acel zâmbet prietenos pe care îl au bătrânii ce parcă te cunosc de când lumea. Are 80 de ani, s-a născut şi şi-a trăit viaţa aici, la Plaiul Nucului din judeţul Buzău, un sat cu casele împrăştiate pe coastele munţilor, cu oameni dârzi, obişnuiţi să înfrunte greutăţile, dar buni la suflet, primitori şi prietenoşi. Ca şi alţi vârstnici din aceste locuri, a fost martorul unor istorii neconsemnate în manuale, transmise din gură în gură zeci sau chiar sute de ani, file dintr-o istorie nescrisă peste care uitarea se aşterne tot mai mult. Povestea pe care mi-a spus-o, una desprinsă parcă din cele care se deapănă iarna la gura sobei, a rămas întipărită în memoria locurilor şi a oamenilor.

Nărăvirea. „Era un băiat de vreo 17 ani, îl chema Vasile Crăciun, era înalt, suplu şi frumos. Prieten cu el era unul mai în vârstă, căruia i se zicea Ion Bănosu. Umbla vorba că ar fi găsit o comoară şi de aceea fusese poreclit Bănosu. El l-a convins pe Vasile să plece împreună în munţi, să devină lotri. Era sfârşitul lui 1946, începutul lui ’47, imediat după război şi mai peste tot, pe unde se purtaseră lupte, se găseau puşti, pistoale şi gloanţe. Au găsit şi ei astfel de arme, le-au luat cu ei, dar şi-au făcut şi depozite ascunse în diferite locuri. Se duceau la mocani, la stâne şi sub ameninţarea cu pistolul, le luau roţile de caş, burdufurile cu brânză şi ce mai găseau pe-acolo. Deseori luau şi caii ciobanilor, ba chiar şi câte un flăcău care să meargă cu ei să ducă ceea ce furaseră. Nu îi omorau, când ajungeau la un anume loc, după ce îi ameninţau că dacă vor spune cuiva ce s-a întâmplat vor ajunge sub pământ, le dădeau drumul. Ascunzişul lor era undeva pe Penteleu, dar nimeni nu ştia exact unde. Nu erau haiduci din aceia care luau de la bogaţi să dea la săraci, erau un fel de hoţi şi aveau oameni de legătură prin Ploştina, care le vindeau cele furate. Până la urmă s-a înteţit treaba şi i-au speriat pe ciobani cu tâlhăriile lor. Aceştia s-au vorbit cum să găsească o cale să scape de ei. Într-o noapte, când cei doi s-au dus la o stână şi i-au cerut  baciului să le facă o mămăligă şi să le dea de mâncare, ciobanii, mai mulţi la număr, au tăbărât pe ei şi i-au răpus (i-au prins – n.a.). După ce i-au bătut zdravăn, i-au legat şi i-au dus la Covasna şi i-au dat pe mâna autorităţilor. Erau atât de rupţi în bătaie că a trebuit să fie internaţi în spital, urmând să fie judecaţi după ce se vindecau. La un moment dat, li s-a ivit ocazia să fugă. Vasile Crăciun, bătut mai vârtos, nu a putut pleca, dar Bănosu s-a legat cu nişte cearșafuri, şi-a dat drumul pe geam şi s-a făcut nevăzut în codri. Când s-a mai întremat, Vasile a fost dus la sediul poliţiei. Acolo, jandarmii vroiau să taie un miel şi banditul s-a oferit să facă el treaba asta. S-a dus cu un soldat la fântână şi, când leatul nu a fost atent, a şters-o şi el în pădure.“

Pedeapsa. „O vreme s-a cuminţit şi, împreună cu un alt băiat din sat, s-a apucat să facă metrii la pădure (tăiau lemne – n.a.). Când au înţărcat oile (luna mai – n.a.), Bănosu a venit după el şi l-a convins să plece iar împreună, să se răzbune pe cei care i-au dat pe mâna poliţiei. Iar au dat iama şi au băgat spaima în mocani. Sub ameninţarea pistoalelor, ciobanii executau ordinele fără să crâcnească. În timpul ăsta, jandarmii îi căutau de zor. Într-o zi, Vasile a dat o raită pe acasă, pe la maică-sa. În timp ce mânca, soldaţii au înconjurat casa şi unul dintre ei a vrut să vină la poartă, să intre în curte. Vasile a deschis fereastra şi l-a împuşcat, omorându-l pe loc. A fugit apoi, s-a întâlnit cu Bănosu şi împreună s-au dus la târla lui Nica Drăgan din Ploştina, un cioban care trebuia să le dea nişte bani pe brânza pe care cei doi o furaseră şi i-o dăduseră s-o vândă. Vasile a rămas afară, iar Bănosu, care a intrat în colibă, s-a luat la bătaie cu mocanul. Nevasta acestuia a venit pe la spate şi i-a dat de câteva ori în cap cu fundul pe care se răsturna mămăliga, l-a pus jos şi apoi l-au omorât cu o sapă. A stat azvârlit acolo vreo săptămână, până au terminat autorităţile cercetările. Când s-a terminat totul, l-au îngropat acolo, lângă stână. Rămas singur, Vasile s-a înrăit şi mai mult. Devenise atât de aprig că şi jandarmilor care îl căutau le era frică de el. Într-o noapte, tâlharul s-a dus la unul dintre ciobanii în care avea el mai multă încredere. Acesta însă se înţelesese cu ceilalţi mocani şi când furul a intrat în colibă, l-a împuşcat. A fost îngropat acolo, pe Penteleu, la Curmătura Miclăuşului. Avea 19 ani şi primise ordin de încorporare, să plece militar.“

Munţi de argint. Când am terminat discuţia, noaptea coborâse binişor peste creste, o lună plină, mare, se înălţase pe cer, îmbrăcând în argint munţii care îşi păzesc cu străşnicie istoriile lor neştiute. Nenea Gheorghe Rotaru s-a pierdut încet pe unul din drumuri, ducând cu el poveştile unor oameni şi locuri, petrecute cu mult timp în urmă, istorii rupte din marea istorie a poporului nostru. Mulţumesc soţilor Dina şi Anton Băjenaru pentru sprijinul pe care mi l-au dat pe timpul documentării.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here