SATELE DE LA CAPĂTUL LUMII SAU DESPRE MUNȚII CARE ÎNGHIT SATE ȘI OAMENI

0

Sunt munţii cu cele mai multe mistere din România: comori de aur şi chihlimbar, chilii rupestre săpate în stânci, zone cu iradieri energetice maxime, dispariții de oameni. Dar cu toate „minunile” lor, satele din Munţii Buzăului mor pe rând. Misterul nu ţine, din păcate, de foame.

CITEȘTE ȘI:

„Aţi bătut atâta drum doar pentru nişte amărâți de ţărani ca noi? Ori aţi venit după comori? Numa’ s-aveţi grijă, că-s juruite, şi să nu daţi de năcaz. Eu nu ştiu de nici o comoară, toată viaţa m-am ferit de ele ca de dracu’. Singurele mele comori au fost pământul, familia, casa şi munca. Iaca, acum se duc şi astea pe pustii, că ne-a răpus bătrânețea. Şi parcă nici lumea asta nu mai e în firea ei. Tot ce era bine şi frumos a rămas numa’ în trecut, în amintirile noastre. De-acu, mai e puţin, şi în satele astea n-o să mai rămână decât un cimitir de oameni şi case.”

Tărâm plin de mistere halucinante

Satul Scăieni, comuna Bozioru. Un loc pierdut la capătul lumii, printre pădurile sălbatice şi coastele neumblate din Munţii Buzăului. Un tărâm plin de istorie şi mistere halucinante, pe care nimeni n-a reuşit să le dezlege vreodată. „Templul secretelor”, „Al treilea pol energetic al lumii”, „Athosul românesc”, „Munţii care înghit oameni”, „Ţara Luanei, poarta lui Dumnezeu”, mii de cărţi şi reportaje au încercat în zadar să deslușească uluitoarele poveşti ale acestui colţ de lume. Aici se află vestitul complex de aşezări rupestre, 12 chilii săpate în stâncă de mâna omului, în care se spune că s-au ascuns demult, în vremuri de restriște, călugării sihaștri. Tot aici, prin munţii sălbatici care împrejmuiesc satele, se povesteşte că ar fi fost îngropate numeroase tezaure sacre, peste care stau aprinse flăcări albastre, şi că cei care au încercat să le dezgroape şi-au pierdut numaidecât mințile. În Scăieni, cel mai vechi sat din zonă, oamenii încă mai vorbesc despre descoperirea unor schelete de mărimi gigantice, fiind convinși că pe meleagurile astea au trăit cândva nişte arătări uriaşe. La Găvanele, se vorbeşte şi astăzi despre dispariția misterioasă a unor oameni care au încercat să străbată anumite păduri neumblate. Toate poveştile astea năucitoare au atras aici, de-a lungul vremii, mulţi turişti curioși. Până nu demult, satele erau pline de călăuze, care pentru câţiva bănuți erau în stare să te însoțească până în cele mai ascunse văgăuni, iar istoria şi legendele locului erau transmise din tată în fiu, fiind cunoscute de orice copil. Astăzi, însă, asemenea poveşti se aud tot mai rar. Majoritatea tinerilor au părăsit definitiv satele, școlile s-au închis, bătrânii dispar şi, odată cu ei, pier şi legendele locului. „Vin mereu hoinari d-ăştia ca dumneata. Şi toţi ne iscodesc de una, de alta, să le zicem de comori, de schelete de uriași… Numa’ de viaţa noastră nu ne în­treabă nimeni, că suntem singuri şi bătrâni şi trăim ascunși aici, părăsiți de toată lumea. Mâine, poimâine murim şi rămân satele astea goale”.

„Nicăieri nu o să mai vezi atâta frumuseţe”

Moş Ilie Mocanu stă sprijinit în coasă şi îşi varsă năduful. Lângă el, Elena, femeia lui, îşi strânge sub bărbie broboada şi-apoi adună mai departe snopii de buruieni. El are 89 de ani, ea 86. Muncesc cot la cot de-o viaţă, cu-aceeaşi râvnă şi dibăcie. Ea e grav bolna­vă, a fost operată la cap, are mereu amețeli şi dureri, uită ce-a făcut ieri, dar asta n-o împiedică să muncească. Nu moare ea de-atâta durere sau amețeală, dar fără muncă, sigur s-ar duce la Ceruri. Nici el nu stă prea bine cu sănătatea. După 18 ani de muncă în subteran, abia mai poate să respire. Nici unul nu ia vreun tratament medical. De fapt, el nu prea ştie cum arată un doctor, iar ea a aflat doar la operație. Medicul de jos, din comună, habar n-are pe unde vine Scăieni, satul ăsta prăpădit al lor. Aşa că se ţin doar cu leacuri străvechi, sunătoare, pătlagină, codiţa-şoricelului, busuioc, lumânărică. Astăzi au ieşit la cosit buruieni, aici, în ograda vecină. E o casă părăsită, şi în curte cresc mereu bălării pe care ei le strâng pentru ani­male. Aici au stat până acum vreo trei ani doi bătrâni harnici ca şi ei. Îi chema Vasile şi Smaranda. El era căruțaș, avea doi boi aşa de vânjoși, că puteau să care şi-un munte. Ea, o vrednică gospodină, până în ultima zi, când a ieşit să sape în grădină şi a căzut fără suflare peste brazdă. Avea 85 de ani. A rămas el singur, dar n-a putut să stea mai mult de-un an fără femeia lui, şi s-a dus după ea, să fie iar împreună. De atunci, nimeni nu s-a mai îngrijit de casă. Copiii lor, doi băieţi trecuţi de 50 de ani, sunt plecaţi prin străinătate şi nici gând să se mai întoarcă vreodată. Casa şi acareturile din curte stau gata să cadă şi nimeni nu se sinchisește de ele. Peste drum, ceva mai încolo, se vede o altă casă cu zidurile crăpate. Baba Vera a murit acum patru ani şi de-atunci nimeni n-a mai călcat pe-acolo. Puţin mai departe, în casa de lângă fântână, se chinuie un bătrân muribund, care nu mai are pe nimeni. Mâine, poimâine, o să moară, şi casa lui va rămâne şi ea părăsită. Din peste o sută de case câte avea satul ăsta acum zece ani, azi n-au mai rămas locuite decât vreo 25. Aşa e peste tot în comuna Bozioru, şi la Fişici, la Nucu ori la Găvanele. Adică, în tot colţul ăsta de lume plin de istorie şi legende. Cât vezi cu ochii, numai paragină, hârtoape, șleauri pustii şi pârloagă. Oriunde ţi-ai întoarce privirea, doar case părăsite, gârbovite de ani şi uitare, cu ferestre sparte şi ziduri surpate, gata oricând să se năruie. „Păcat, domnule, mare păcat! Se duce o lume! La ce bun atâtea poveşti frumoase în locurile astea, dacă satele astea dispar? Din câte mai pricep şi eu la etatea mea, cred că orice alt neam din lumea asta ar face pe dracu-n patru să salveze un loc ca ăsta, ca să aducă turişti. Adică bani. Că nu vezi nicăieri atâta frumuseţe. Numa’ noi stăm şi ne plângem şi nu facem nimic. Păcat, mare păcat! Când văd ruinele astea, parcă mă atinge un cuțit la inimă”. Moş Ilie rămâne cu privirea pierdută, sprijinit de coasă, cu palmele lui tocite de-atâta amar de muncă. Femeia lui se odihnește puţin, se aşează în iarbă şi mă priveşte încruntată. „Ce mai vrea, măi, Ilie, şi omul ăsta?”. Moş Ilie tresare şi-mi spune cu blândețe în glas să o iert, că-i tare bolnavă. „Nu, că degeaba n-a venit el până aici. Vrea el ceva de la noi…” Bărbatul zâmbește spășit, se apropie de ea şi o mângâie uşor pe frunte. „Nu vrea nimica, măi, Lenuţă. Stai liniştită. A venit şi dânsul să vadă cum trăim noi aicea”. Sunt împreună de 68 de ani. Până la 17 ani, ea a fost argat la un preot din Bozioru. Părinţii erau prea săraci ca s-o crească. A venit apoi acasă, aici, la Scăieni, şi l-a cunoscut pe Ilie. Era chiar la sfârşitul războiului, şi el abia se întorsese de pe front. Nici ai lui nu erau prea înstăriți, chiar dacă taică-său era cel mai dibaci fierar din comună. „Ne-am luat aşa, ea săracă, eu sărac. Şi-am zis: «hai să muncim, femeie!». De-atunci am muncit împreună toată viaţa. Şi ne-am făcut şi noi o gospodărie frumoasă. Că pe-atunci se putea să trăieşti bine dacă erai mai harnic. Azi, parcă degeaba munceşti, că n-ai nici un spor. Aveam pământ la câmpie, tocmai în Bărăgan, la Zăvoaia şi Scânteia. Erau vreo 200 de kilometri distanţă. Şi mergeam pe jos, câte trei zile şi trei nopţi, cu sapa în spate şi desaga cu merinde. Iar apoi, toamna, mergeam cu cârdul de care cu boi, ca să cule­gem recolta. Asta a fost viaţa noastră. Frumoasă, nu zic nu, da’ numa’ munca ne-a ţinut. Şi aşa o să fie până om închide de tot ochii. Am trei feciori, toţi plecaţi de-acasă, şi niciunul nu ne ajută, nici cu o găleată cu apă. Că am fost prost şi i-am dat la şcoli, în loc să ţiu măcar pe unu’ din ei lângă noi. Şi-i păcat mare, că noi murim acuş şi se duce pe pustii toată munca noastră de-o viaţă. Că mă uit câteodată la casa asta a noastră şi-i zic babei: «Mă, Lenuţo, cât am mun­cit noi, la tine­reţe, la casa asta… Şi-acu’, o s-o mănânce putregaiul…»”. Moş Ilie oftează adânc şi-apoi îşi face larg semnul crucii. Femeia îl priveşte parcă cu milă. Se ridică din iarbă şi se apucă din nou împreună de treabă. El cosește fără oprire, răsuflând tot mai greu. Ea, în urma lui, strânge iarba tăiată şi o face snopi. Aici, în curtea asta părăsită, în satul ăsta aproape pustiu, pare că sunt singurii oameni care încă muncesc, cu ultima lor suflare.

Nevrednici de darul lui Dumnezeu

Până nu demult, satul Fişici era o adevărată perlă a turismului buzoian. Aici se afla o staţiune balneo-climaterică unde veneau turişti din toată ţara şi chiar din străinătate. Izvoarele minerale din zonă erau renumite pentru tratarea afecţiunilor gastro-duodenale, diabet şi diverse forme de reumatism. Primul om care a descoperit miracolul acestor izvoare a fost Gică Brăneanu, un localnic mai răsărit la minte şi cu ceva şcoli mai înalte. Prin 1927, s-a gândit să ia nişte probe de apă din izvorul ce-i trecea prin spatele casei şi să le ducă la o expoziție internaţională de la Paris. Mostrele lui au avut un succes răsunător, obținând cu ele premiul întâi şi medalia de aur. Odată întors acasă, a demarat construirea unui stabiliment balnear, o clădire din lemn, cu opt camere luminate cu petromaxuri şi patru cabine de baie pentru tratament, cu apă încălzită cu lemne. Chiar de la început, afacerea s-a arătat extrem de profitabilă. Cu timpul, au mai fost ridicate şi alte clădiri, numărul de pacienţi fiind în continuă creştere. Totul funcţiona perfect, staţiunea aducea mereu turişti şi bani mulţi la bugetul local, iar oamenii satului trăiau într-o însufleţire continuă. Până în 1939, când după trei zile de ploi torenţiale, pământul a luat-o la vale şi a înghiţit toate clădirile complexului. Şi totuşi, clienţii fideli au continuat să vină la tratament, cazându-se la oamenii din sat care aveau mereu în curte butoaie mari cu apă sulfuroasă, adusă de la izvor. Tradiția asta a continuat şi după venirea comuniştilor, iar în 1970, un primar harnic şi dibaci s-a gândit să reconstruiască complexul. „Toată comuna a muncit la clădirile astea”, îşi aminteşte Ilie Bordei, un bătrân de 90 de ani din satul Scăieni. „Zi şi noapte, cără­midă cu cărămidă, bărbaţi şi fe­mei, ieșeam pe rând cu toţii, fără să ne oblige nimeni să facem asta. Era aşa, o mândrie mare a noastră, să facem o minune ca asta în comună. Că dacă Dumnezeu ne-a lăsat aşa un dar, cum e izvorul ăsta, e mare păcat să nu se bucure oamenii de el. Şi a fost chiar o minune, că niciodată n-au fost satele astea mai vii ca atunci, în anii ăia care au venit după ce-am gătat complexul. Veneau zilnic câte două autobuze pline cu turişti din toată ţara. Locurile de cazare erau mereu ocupate, şi-atunci, ăi de n-aveau unde să mai stea se pripășeau pe la oamenii din comună ori plecau seara la Buzău şi-a doua zi se întorceau iar”. Ilie Bordei e veteran de război şi s-a întors de pe front cu o boală gravă la oase. În tinereţe, a mers ani de zile la tratament prin toate staţiunile ţării, însă nicăieri nu şi-a găsit leacul. Prin ’75, a început să facă băi cu apă de la Fişici. O căra cu căruţa trasă de boi, în butoaie mari, apoi o încălzea, punea în ea tot felul de plante şi pe urmă se băga acolo, în apa aia fiartă, până la gât. După o lună de zile de asemenea băi, durerile l-au lăsat total. „Mulţi s-au făcut bine în satul ăsta cu apa de-acolo, chiar şi femeia mea s-a vindecat de-un năcaz la stomac. Era frumos tare aici, la Fişici. Drumul era tot timpul plin de oameni şi era veselie mare. Îi duceam pe turişti pe crestele astea, le arătam peşterile alea de călugări, mergeam cu ei la Colţi, să vadă Muzeul Chihlimbarului, la Ulmet, să vadă stâncile alea care se zice că arată ca Babele din Bucegi… Ehei, ce vremuri erau! Acu’, nu mai vezi nici umbră de om prin satele astea”. Imediat după decembrie ’89, complexul balnear de la Fişici a fost lăsat în paragină. De atunci, nimeni n-a catadicsit să-l redeschidă, deşi clădirile au fost renovate, pesemne doar pentru profitul unor anumite firme. „Doar izvorul ăla făcător de minuni mai curge încă şi astăzi. Da’ curge degeaba, că noi, oamenii, nu mai suntem vrednici să culegem darurile lăsate de Dumnezeu. Ne interesează doar nălucirile alea de la internet, care ne-au schilodit inima. Am luptat trei ani pe front, în război, am ajuns până în Munţii Tatra şi-am văzut multe nenorociri, dar niciodată n-am simţit mai rău ca acum deşertăciunea asta din lume”. Ilie Bordei mă priveşte cu ochii stinşi de tristeţe şi resemnare. Mă pofteşte în spatele casei să-mi arate grădina. S-au făcut toate, şi roşiile, şi fasolea… Doar castraveţii s-au cam mănat, săracii de ei. Mai încolo, se vede porumbul. Mare, verde, frumos, ţi-e mai mare dragul să-l vezi cum creşte. Doar el şi femeia lui se ocupă de toate. La 90 de ani ai lui, se mişcă ceva mai greu, dar până la urmă, aşa, şontâc-şontâc, duce treaba la capăt. Păi cine să-i ajute? Fata lor e la oraş, vine rar, are şi ea problemele ei. Tineri prin satul ăsta, să dai cu tunul, şi nu mai găseşti. „Au plecat după pâine”, zice el. „Au fugit, care pe unde-au putut, de nu mai ştie nimeni ce-i cu ei. Şi-uite aşa, au rămas satele astea goale şi pământul pârloagă. Păcat, că-i tare frumos aici, numa’ că lumea nu mai ştie acum ce-i frumosul”. Supărarea lui cea mai mare e că nevasta îi e tare bolnavă. Are amețeli mari şi nişte dureri ascuţite în cap, de parcă ar înţepa-o mereu nişte ace. Nu, nu ia nici un tratament. A luat cândva nişte pastile, dar i-au făcut rău la ficat. De-atunci, stă aşa, doar cu plante. El stă ceva mai bine cu sănătatea. A avut în urmă cu câţiva ani o criză urâtă de rinichi, au sunat să vină salvarea, dar n-a venit niciodată. Apoi, i-a spus cineva să ia scobutil, a luat două pastile şi i-a trecut. De-atunci, ia în fiecare zi câte una, aşa, preventiv. În ultimii ani, n-a venit nici un doctor aici, în sat. „Păi, la ce să mai vină? Ce să mai facă cu noi? Suntem gata, mâine, poimâine ne ducem de-aici. Când plecaţi, puteţi să treceţi pe la cimitir, să vedeţi că deja ne-am făcut monumentul. Am pus poza şi numele noastre acolo, pe cruce. Totul e pregătit. Am luat şi coşciuge, nu mai rămâne decât să ne îngroape. Doar preotul să poată ajunge, că-i singur la patru sate şi abia mai face faţă, la câţi bătrâni se duc. Nu mi-e frică deloc de ziua aia. Am tras destul la viaţa asta, poate ne-o răsplăti şi pe noi Dumnezeu cu oleacă de linişte. Trist e că murim noi, mor şi ăilalţi bătrâni, şi rămân munţii ăştia pustii”.

„Nici tătarii, nici turcii, ruşii sau nemţii n-au făcut atâta rău şi prăpăd cât facem chiar noi, românii, în casa noastră”

Ştefan e singurul tânăr rămas aici, în Scăieni. În timp ce toţi colegii şi prietenii lui au fugit în lume, el a găsit de cuviinţă că ar fi mai cuminte să rămână acasă, lângă părinţi. Regretul lui cel mai mare pentru alegerea asta e că va rămâne pesemne toată viaţa holtei.

Are deja 35 de ani şi în sat nu mai e nici o fată. Demult, când era copil, visa să ajungă preot. Să îi înveţe pe oameni de bine şi să-şi iubească aproapele. A terminat însă opt clase şi părinţii n-au avut bani să-l trimită mai departe, la şcoală. „Am rămas la coada vacii, cum se spune. Nu-mi pare rău, chiar dacă-s singur printre atâţia bătrâni. Până la urmă, trebuie să-i ajute şi pe ei cineva. Nu că oi fi în stare să-i ajut pe toţi, dar fac şi eu cât pot şi cât mă pricep. Îmi place să dau cu sapa, să tai lemne, să stau cu animalele, să trăiesc în natură. Îmi place şi să citesc, doar că nu prea am cărţi. Aici, parcă trăim în afara timpului. Şi, într-un fel, mie îmi place aşa, că după câte aud pe la radio, nu-i deloc bine ce se întâmplă prin lume. E mai bine aici, ferit de rele şi oameni lacomi”. Mă priveşte senin, cu un zâmbet tihnit. Deşi e toiul verii, aici suflă un vânt rece, ca de toamnă, iar el poartă pe cap un fes gros care îl face să pară, încă, un copil. Mă însoţeşte prin sat, îmi arată şcoala la care a învăţat şi care de vreo zece ani stă cu lacăt pe poartă. Mergem apoi la fosta stână a satului, astăzi o jalnică ruină. Pe drum, îmi arată casele părăsite şi-mi spune poveştile celor care cândva au locuit acolo. Mă întreabă apoi dacă vreau să mergem la Nucu, să-mi arate misterioasele aşezări rupestre lăsate de izbelişte, pline de gunoaie şi cu pereţii zgâriaţi de turiştii golani, ori la Găvanele, să văd o frumuseţe de biserică din lemn părăsită şi lăsată acolo, în pustiu, la cheremul oricui, ori prin pădurile milenare dimprejur, să văd măcelul defrişărilor făcute de oameni grei, în ultimii ani. Ştie toate locurile ca-n palmă. A copilărit printre ele, le-a aflat poveştile, dar, din păcate, el nu mai are cui să le spună poate niciodată. „Eu am rămas aici, ca în filmul ăla, ultimul mohican. Toate satele astea probabil că vor dispărea de pe faţa pământului. Cum spunea odată un bătrân de-aici, din sat: că nici tătarii, nici turcii, ruşii sau nemţii n-au făcut atâta rău şi prăpăd cât facem chiar noi, românii, în casa noastră”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here