Ciulinii Bărăganului

0

În România, suprafaţa arabilă este de peste nouă milioane de hectare. Dintre acestea, se pare că, acum, circa trei milioane nu sunt lucrate şi sunt lăsate pârloagă. Din păcate, de la an la an tot creşte numărul hectarelor nelucrate.

CITEȘTE ȘI:

Am crescut, recunosc, doar verile, în Bărăgan. E drept, în Bărăganul de început, în Bărăganul abia iţit în nemărginirea cenuşie, în Bărăganul vecin cu Munţii Buzăului. Am văzut, totuşi, cum, doar ceas de toamnă fiind, crivăţul se înfoaie abramburit printre câmpuri, am simţit, chiar din aprilie, mai, dogoarea nemiloasă a soarelui, am auzit, adesea, foarte adesea, urletul ursuz al pământului. Ştiam că, încă din iarnă, oamenii încearcă să smulgă Bărăganului toată seva pe care o are ascunsă în măruntaie şi s-o transforme, încet, cu răbdare, cu temeinicie, în roade bogate. Poate de aceea acum, când mai trec prin anumite colţuri de Bărăgan, rămân stupefiat de-a dreptul de ceea ce văd.

De la extaz…

Vara, şoseaua şerpuieşte de la Buzău spre Brăila printre holde mănoase de grâu, floarea-soarelui, rapiţă ori porumb. O frumuseţe… Doar privindu-le din goana trenului te încarci cu speranţă, cu încredere, cu putere. Înseamnă că, în ciuda tuturor greutăţilor, a dezinteresului, a problemelor, agricultura în România, în Bărăgan, încă pulsează, încă trăieşte, încă respiră. Şi e bine pentru noi toţi. Pentru că, da, ne poate asigura pe mai departe pâinea cea de toate zilele. O spun cu mâna pe inimă: am fost încântat întotdeauna de ce am văd la fiecare trecere prin Bărăgan. Am aflat mai apoi că toate frumuseţile despre care v-am spus aparţin unor staţiuni de cercetare sau unor fermieri, hai să le zic, destul de înstăriţi sau suficient de curajoşi ca să se lupte cu fiţele Bărăganului.

…la agonie

Şi dacă vipia muşcă sacadat din şinele căii ferate – lăţindu-le, lăbărţându-le, deformându-le – şi, deşi are dorinţa de a merge cu viteză normală, mecanicul locomotivei n-are putinţă să facă asta. Un pic mai tare dacă dă bice, ajungem cu toţii să trimitem scrisori din paradis celor de pe lumea asta. Aşa că, în ritm de roabă, bicicletă sau căruţă, ne-am apucat să traversăm, anul trecut, în miez de vară, Bărăganul. Alt Bărăgan decât cel ştiut acasă, în copilărie… Furaţi de gânduri şi reflecţii cu privire la viteza trenului, ne-am pomenit, deodată, copleşiţi de imensitatea şi monotonia câmpului. Ştiam că nu prea avem ce vedea în Bărăgan, că nu sunt nici pomi, nici tufe, nici arbuşti care să spargă pictura galben-verde a câmpiei. Dar nu ne aşteptam să vedem doar buruieni, bălării, iarbă crescută alandala. Niciun lan de grâu, niciun petic de porumb, nici-o fărâmă de altă cultură. Nici măcar, aşa cum ar cere uzanţele, vreo fântână cu cumpănă şi găleată, de la care să-ţi răcoreşti sufletul opărit de caniculă. Nimic! Doar, din loc în loc, ciulinii lui Istrati. Dar şi ăştia fără turmele de oi care să-i radă de pe întinsoarea Bărăganului. Căci, şi să creşti oi e greu în ziua de azi prin locurile astea. Ne-am adus aminte că, da, şi scriitorul numit mai sus spunea că e greu, foarte greu să smulgi acestui pământ rod. Că numai ciulinii se lăfăie, avizi şi răi, pe întreaga întindere. Că Bărăganul ăsta se codeşte să dea – sau să lase oamenii să câştige – oarece bunăstare. Doar bălării. Multe bălării. Felurite bălării. De la verde aprins la galben pierdut e paleta în care se scaldă ele. Pare că un pictor măiastru – Dumnezeu Însuşi – a desăvârşit Bărăganul ăsta într-un tablou fără pereche.

Unde sunt gospodarii de altădată?

Nici-un fir de apă nu se zăreşte din trenul cu răsuflare de moşneag betegit de vreme. Nici-o pasăre nu despică seninul cerului. Nici măcar în curţile din satele pe lângă care se târăşte, obosit peste poate, trenul care ne duce la Buzău, nu se zăreşte nimic altceva în afară de buruieni. De la un capăt la altul, cât ţine curtea, nu e plantată nici-o roşie, nu se zăreşte niciun fir de ceapă, nu e pus niciun fir de ardei. Nici măcar pomi fructiferi nu cresc prin ogrăzile astea. Pe ici, pe colo, stă agăţat în pământul setos vreun nuc. Şi ăsta scăpat, când era nucă, din vreun plisc de cioară. Sau vreun zarzăr micuţ, pitulat pe la colţul casei, ca să nu-l ia crivăţul, când urlă, cu totul. Arar, foarte arar, în câte o curte, pe o porţiune infimă, câteva tufe de viţă-de-vie. Fără bulumaci sau araci, fără sârme, fără să fie legate şi tunse coardele zbuciumate. Pe la noi, în celălalt Bărăgan, nu e aşa. Aici, niciun centimetru de teren nu e lăsat de izbelişte.

Nimic, doar iarbă de Sudan

Intrăm în vorbă cu femeia de pe bancheta alăturată. O întrebăm dacă are pământ şi ce pune pe el. Ne priveşte oarecum cu reproş şi ne spune: „Am… Am pământ, mai bine n-aş mai avea. Vreo trei hectare am. Dar nu punem nimic pe el. Că nu se face. Grâul creşte până la brâu, dar nu bagă bob, când vine vremea de treierat. Porumbul se suceşte de căldură şi lipsă de apă de când e de câţiva centimetri. Nu leagă rod, că se şi usucă de mic. Pune bărbatul meu pe tot pământul ăsta iarbă de aia… cum îi zice… de Sudan, ca să dea la animale. Avem o vacă şi un cal. Am avut cinci vaci, dar cu ce să le ţii? Iarba de Sudan e tot ce rezistă pe câmpurile astea, la noi. Unde ziceţi că aţi văzut recolte bune şi frumoase, este, ehei, altă treabă. Ăia care le au irigă, au bani de o tehnologie mai avansată, dau cu erbicide şi îngrăşăminte, folosesc utilaje adecvate. Dar noi, săracii? De unde? Cu ce? Cum să facem agricultură în Bărăganul secetos? Suntem amărâţi şi ai nimănui. Nu se interesează nimeni de noi. Şi, dacă vine vreun investitor, îşi vede de propriul interes, să scoată bani, să facă avere, să aibă de toate.“

Crunt!

În România, suprafaţa arabilă este de peste nouă milioane de hectare. Dintre acestea, se pare că, acum, circa trei milioane nu sunt lucrate şi sunt lăsate pârloagă. Din păcate, de la an la an tot creşte numărul hectarelor nelucrate. Potenţialul agricol de care dispune ţara noastră ar trebui s-o claseze pe locul doi în Europa, după Franţa. Înainte de Revoluţie, ponderea agriculturii în Produsul Intern Brut era de circa 20 la sută. Acum a scăzut semnificativ. Căci, avem grijă să aducem de toate din afară, să-i facem, vorba femeii din tren, oameni pe alţii, şi ce-i la noi lăsăm de izbelişte. Crunt! Nu ne mai trezim odată?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here