Pătârlagele, un sat „sub acoperire”: locuitorii plătesc taxe de oraş, însă duc o viaţă ca la ţară

1
În fapt, Pătârlagele, cu buletinul lui de oraș, cu tot, e ca un fel de sat „sub acoperire”: locuitorii plătesc taxe de oraş, însă duc o viaţă ca la ţară

Cu toate că Pătârlagele este oraș, spune Zamfira lu’ Cae,  casa ei tot într-o râpă stă, iar veceul e tot în curte, exact pe malul unui pârâu anemic, care trage apa la closet când plouă la munte şi se umflă în albie. Iar Pătârlagele, cu buletinul lui de oraș, tot un fel de sat „sub acoperire” rămâne: locuitorii plătind taxe de oraş, însă ducând o viaţă ca la ţară.

CITEȘTE ȘI:

Eşecul urbanizării forţate a fost unul de proporţii: sute de milioane de euro din fondurile pentru dezvoltare rurală au ocolit noile oraşe, doar pentru că nu se mai numeau sate, iar localnicii au rămas prinşi între taxele „de oraş” şi agricultura de subzistenţă.

Populaţia a fost minţită

Totul începe în anul 2004, înainte de integrarea europeană. Oficialii de la Bruxelles au constatat că peste jumatate din populaţia României trăieşte în mediul rural. Autorităţile de la Bucureşti s-au hotărât să rezolve româneşte această problemă. Pe scurt, să transforme unele sate în oraşe. 55 de comune au căpătat statutul de oraşe. Ţăranii au fost chemaţi la referendum. Li s-au promis câteva schimbări radicale: asfalt în loc de praf şi canalizare în loc de toaleta din spatele curţii. În realitate însă, totul a fost o iluzie. Au devenit oraşe, dar au rămas tot niște amărâte de sate.

Așa se face că pe Valea Buzăului, la poalele munţilor, 8300 de suflete au dat satul pe oraş. S-a întâmplat în 2004, când ţăranii din Pătârlagele s-au gândit să voteze evoluția, transformând trei sate lipite în străzi principale. Şi ca să nu fie oraş doar cu numele, alte douăsprezece sate învecinate au fost transferate ideii europene, cumulând azi circa 8300 de locuitori pe o rază de 20 de kilometri. Declarat oraş, Pătârlagele este un hibrid care se zbate să trăiască fără fabrica de tricotaje, veche moştenire, în urma căreia au rămas câteva zeci de blocuri dărăpănate, sărăcie, familii dezmembrate şi-un relief neexploatat turistic.

Oraşul încropit din cinşpe sate vrea să redevină comună

În 2004, sub guvernarea PSD, aproape 200 de comune mai răsărite au fost transformate peste noapte în oraşe ca să pară România mai urbanizată şi obeză şi să intre mai uşor în UE. Atunci a devenit şi comuna Pătârlagele oraş, iar cele paişpe sate componente au devenit cartiere.

Acum, oamenii vorbesc tot mai mult de revenirea la statutul de comună. Pentru că, cu toate aceste schimbări, spune Zamfira lu’ Cae, care pleacă la pădure cu un coș în spate să aducă lemne de foc, cartierul Gornet tot un cătun de munte rămâne, cu câteva zeci de case, unele fără lumină electrică, numai cu o uliţă, un chioșc şi fără şcoală. Copiii merg pe jos prin pădure, până la ieșirea din cartier, de unde îi ia microbuzul școlar. Iar casa Zamfirei tot într-o râpă stă, chiar dacă e la oraş, iar veceul e tot în curte, exact pe malul unui pârâu anemic, care trage apa la closet când plouă la munte şi se umflă în albie.

Iar orăşenii, în casele lor pricăjite, împrăștiate ca din puşcă pe toată valea, se încălzesc tot cu lemne cărate în spinare din pădure. Şi tot din pădure se şi hrănesc după ploaie, când ciupercile scot capul din pământ. În fapt, Pătârlagele, cu buletinul lui de oraș, cu tot, e ca un fel de sat „sub acoperire”: locuitorii plătesc taxe de oraş, însă duc o viaţă ca la ţară.

Dacă ar fi după pătârlăgeni, ideea de oraş e doar o fudulie, iar ei nu se mai aliază de mult la ea din simplul fapt că nu s-a întâmplat să fie cu adevărat orăşeni. Se vede treaba că în ultimii treisprezece ani, de când sunt orăşeni, mulţi locuitori din Pătârlagele au renunţat la calorifere, şi-au mutat sobele din casa de la ţară înapoi în casa de la oraş, iar asfaltul l-au înlocuit cu pietriș, iar unde acest lucru nu a fost posibil l-au spart de-a mărunțelul.

Un ţăran de la oraş nu mai are drepturi ca un ţăran de la sat

Vocația urbană a pătârlăgenilor s-a manifestat imediat după revoluţie, când au vrut să arate celor de la Nehoiu, oraş de care nu-i desparte decât o aruncătură de băț, că şi ei au moț. Şi aşa, în ciudă, pătârlăgenii s-au făcut orăşeni de capul lor.

Eeiiii, aici e aici! Că au văzut ei că un ţăran de la oraş nu mai are drepturi ca un ţăran de la sat. Nea Grigore din Mărunțișu are şase vaci de rasă pentru care nu primeşte subvenții fiindcă statul nu-i încurajează pe orăşeni să crească animale. Există un purcoi de bani europeni pentru dezvoltare rurală, dar satele cu moț din oraşul Pătârlagele nu pot apuca nici un euro. „Noi am rămas nici în car, nici în căruţă”, se plânge Nea Grigore. „Şi nu suntem nici cai, nici măgari”, mai zice el.

Dacă au văzut că nu se poate face agricultură cu buletin de oraş, oamenii au tot renunţat la animale, acum puţini mai au vaci, oi, păsări. Muncesc pe unde apucă şi cumpără mâncare de la oraş, adică din Buzău. Nea Grigore zice că satul, tratat ca oraş, moare cu încetul aşa cum moare un câine pe care-l hrăneşti ca pe o oaie.

Politică, în fapt, circ

PRIMARUL ION GHERGHICEANU

Când a fost vorba să acceseze fonduri europene pentru dezvoltare urbană, li s-a spus că nu se încadrează, că n-au facultate, cale ferată, drumuri modernizate, canalizare, staţie de epurare. La drept vorbind, de-abia au un spital, şi acela privat, de lux, fără paturi, de ani de zile, pentru cei săraci. Aparținând Spitalului Sfântu Sava, a fost deschis în prima zi a campaniei electorale pentru alegerile generale din 9 decembrie 2012, la eveniment fiind prezent, alături de primarul orașului, Ion Gherghiceanu, candidații USL la Senat şi Camera Deputaților din colegiile respective, liberalii Doina Tudor si deputatul penal George Scutaru, cât și pesedistul de mai târziu și actualul penal Cristinel Bîgiu.

Inaugurarea unui spital în care săracii nu au voie

Cu acea ocazie, deputatul liberal, care era şi președintele organizației județene a PNL, promitea că “anul viitor va exista finanțare în sistemul asigurărilor de sănătate pentru toate paturile pe care le are această unitate medicală”. Şi aşa a rămas! Pentru că „anul viitor” încă n-a venit!

VEZI ȘI

Aşadar, pătârlăgenii de la periferie încă mai cară apa cu găleţile, mor aiurea prin alte spitale, cât despre pensiuni, posibila scăpare din anonimat, e doar una singură, pustie mai tot timpul anului. Ironia face ca acest oraş, cu vădit potenţial turistic, să nu poată beneficia, conform noilor reglementări, nici de fonduri rurale. Vorba celor care le-au refuzat proiectele: “Ce să vă fac, dacă v-a trebuit oraş? Nu vă încadrați!”.

Spital privat, de lux, pentru cetățeni care nu au banii necesari nici măcar pentru banala aspirină

Spitalul Pătârlagele

În fapt, inițiativa penalului Cristi Bîgiu, de a „salva” – vezi, Doamne! – spitalul din Pătârlagele, avea în spate interese financiare încă neclare. Mai exact, nu putem spune cât la sută din paternitatea ideii are la bază interese financiare și cât la sută lipsa totală de inspirație. Ideea de a face un spital privat în locul unuia public era dezastruoasă, dacă ne gândim la faptul că locația sa este într-o zonă rurală, caracterizată ca foarte săracă. E drept că, pe hârtie, Pătârlagele este oraș, dar locuitorii săi au mijloacele și infrastructura administrativă de tip rural.

Atunci, mândru de isprava sa, Bîgiu le-a explicat jurnaliștilor că 30 de paturi din spitalul respectiv vor fi subvenționate de Casa Județeană de Asigurări de Sănătate, pentru oamenii fără posibilități materiale. De unde rezultă ideea măreață că restul până la 45 000 de oameni, cât însumează zonele arondate Spitalului Pătârlagele, sunt oameni care își permit să plătească spitalizarea în regim privat. 

Mai pe înțelesul tuturor, preşedintele Consiliului Județean, Cristinel Bîgiu a făcut un spital privat, de lux, pentru cetățeni care nu au banii necesari nici măcar pentru a-şi cumpăra banala aspirină! În realitate, băieţii deştepţi au dat un tun imobiliar, punând mâna pe o bucată de pământ de aur, în centrul celei mai titrate localităţi de pe Valea Buzăului.

Aşa se face că un spital care poartă numele unei fundaţii de caritate, în speţă „Sfântul Sava”, a devenit un spital al diavolului. Se mai zvoneşte că, în urma acestei tranzacţii, pesedistul Ion Gherghiceanu, actualul primar al Pătârlagelui, i-a cumpărat un apartament fiului său la Buzău… Evident, cu bani  din salariul său de bugetar.

Crângul, satul stradă…

Pe Strada Crâng sau în satul Crâng, mai toţi au plecat aiurea, la muncă. În tot oraşul au mai rămas doar bătrânii, bolnavii, femeile, copiii şi cei fără chef de muncă, spun cârcotașii pe la colţuri de uliţă. Din anii ’90, de când s-au închis fabrica de tricotaje şi cea de chirpici, localnicii supravieţuiesc din ajutorul social al primăriei şi cele câteva angajări sporadice făcute la gaterele existente în zonă. Slujbe se mai găsesc prin magazinele alimentare şi prin baruri, că de baruri şi bodegi nu suferă nimeni. E chiar rost facil de-aş spune oful într-un pahar de tulburel cu banii câștigați de pe-o zi pe alta.

“Sărăcia atrage după sine sărăcie”, spun unii şi, pentru cei care-şi duc veacul în blocurile aşezării buzoiene, lenea, lipsa chefului de muncă, mizeria dau o lehamite de sine şi-o inerţie de-a merge mai departe. Viaţa le e oprită în loc, într-un cadru al deznădejdii.

La centru, mon cher!

Blocurile scorojite, gata să cadă la prima rafală de vânt, sunt „deliciul” unei promenade pe centru

Centrul desparte casele de blocuri şi doar la sărbători e rost de lume multă, adunată de prin toate satele fiice. În rest, ocolul pe post de piaţă şi loc de bârfă e gol. Cum ar zice francezul, “arrêt sur images “: trei standuri cu haine la kilogram, aduse de prin second-hand-urile din Buzău, zac pline de bulendre “de firmă” neatinse de privitorii apatici. Bătrânele își îndreaptă şalele şi negociază cu unul, cu altul, căruţa de lemne pentru la iarnă. În marea hală, transformată in piaţă agroalimentară, e pustiu. Sunt prea săraci, nu-şi mai permit să scoată banul pe nimicuri sclipitoare.

Zona blocurilor, cea care de fapt certifică ideea de oraş, e o pecete cu mesaj amar pentru cei ai locului, o “groapă, o bortă în care fiecare îşi trage foc pentru oala lui”. Scripeţi plini cu rufe proaspăt clătite în albie leagă clădirile într-o armonie perfectă de ghetou, de parcă şi-ar spune care cu care se înțelege, după cum se trage aţa. Hainele, multe de copii, căci într-o casă sărăcăcioasă bucuria o aduc puradeii frumoşi, oacheşi şi lipsiţi de ajutor. Ei sunt de fapt orăşenii autentici, sufletele în chirie, motivaţia, imboldul celor care i-au decorat cu acest statut.

În spaţiile ce leagă blocurile, femeile se adună zilnic pe grămezile mari de lemn pentru iarnă, la bârfă. “Asta fac mai mereu”, spune un gospodar care taie de mai bine de trei ore lemne. “Cei care muncesc se vede, cei care stau nu o să aibă niciodată. Omul sfințește locul”, iar el se dezice de pata neagră a oraşului.

Promisiuni, fără număr!

Străzi asfaltate, iluminat public, curățenie, canalizare, trotuare, locuri de muncă, sunt fraze binecunoscute de către toți viitorii primari în campaniile electorale. Aceleași cuvinte au fost rostite și de către primarul Ion Gherghiceanu în fața celor aproximativ 8300 de suflete din Pătârlagele atunci când acestea urmau să pună ștampila în chenarul numelui său. De fiecare dată însă după ce a trecut puntea, a uitat vehement de promisiuni.

Așa se face că astăzi, cetățenii comunei-oraș Pătârlagele, inclusiv ai satelor aparținătoare, se arată tot mai nemulțumiți de activitatea primarului Ion Gherghiceanu. Cu toții spun că proiectele despre care tot vorbea edilul cu privire la dezvoltarea infrastructurii și implicit a nivelului de trai, bat pasul pe loc. Problemele par să se țină lanț în administrația locală, situația financiară dându-le cele mai mari bătăi de cap. Dacă luni la rând problema Spitalului din Pătârlagele a ținut prima pagină a ziarelor și televiziunilor locale, astăzi, nemulțumirea cetățenilor e pe cale să umple din nou paharul.

Internautul de pe uliţă

La cei 50 de ani, Vasile Lungu e un adevărat internaut pe uliţă. L-am găsit acasă, atoatecunoscător de modemuri, updatări, providere, hăcuieli. E mândru de noul statut şi, deşi lucrează cu ziua, ba pe la unul, ba pe la altul, seara e fericit când se plimbă ca un cetăţean european prin oraşele lumii civilizate. „Am găsit pe internet un program lucrat, tată, hăcuit, de la mama lui. Ia să-l descarc şi să facem şcoala de şoferi în Germania, Franţa, Anglia. Şi zic, ia să mă duc eu prin Anglia. Pac, acolo îi circulaţia pe stânga! Când intrai la semafor, exact Turnul Londrei. Tată, aşa n-am fost în viaţa mea. Şi m-am tot plimbat, decât că în Londra mă izbeam de toţi stâlpii”!

Ce s-ar putea face

„În primul rând, ar fi nevoie de o delimitare a zonei de oraş propriu-zis de zona de sat, iar efectul va fi imediat pentru toţi tinerii şi toţi oamenii dornici de muncă care pot accesa fonduri europene. Tot un sprijin pentru mediul de afaceri ar fi reducerea taxelor şi impozitelor locale la nivelul cel mai mic prevăzut de lege. De asemenea, trebuie create locuri de muncă prin sprijinirea inițiativei private, redeschiderea fabricii de chirpici (bolţari, n.r.) şi a celei de tricotaje fiind o necesitate. Prin înfiinţarea de microferme cu profil în  creşterea animalelor, legumicultură, pomicultură s-ar putea crea alte câteva sute de locuri de muncă. S-ar mai putea susţine secţii de preluare şi prelucrare a laptelui şi cărnii, o secţie de preluare şi prelucrare a fructelor naturale şi a fructelor de pădure…

În al doilea rând, trebuie modernizat drumul turistic Pătârlagele – Colţi – Bozioru, zonă cu potenţial turistic recunoscut (Muzeul Chihlimbarului de la Colţi, Peşterile Rupestre de la Nucu – Bozioru), favorizându-se astfel apariţia şi dezvoltarea unui sistem de pensiuni şi zone de agrement”, ne enumeră un cetăţean care a dorit să-şi păstreze anonimatul.

1 COMENTARIU

  1. Zamfira lu’ Cae și alții ca ea probabil au fost mândri cât Pătârlagele a fost declarat oraș, evident, neștiind ce înseamnă asta … Dacă vrei să fii orășan și să trăiești la oraș, trebuie să ai cu ce să îți plătești ”ștaiful” de orășan … Să-mi fie cu iertare, dar în țara asta mulți și-au pus papion de orășan fără a-și pune măcar petice pe nădragii rupți în cur, E straniu să stai ”la oraș” să te încălzești cu lemne și vara să obosești alungând muștele care vin de la grajdul în care vecinul își ține vaca.
    Eu nu am înțeles de ce unii preferau să nu li se mai spună țărani … a locui într-un oraș e una, a locui într-o localitate numită oraș dar nu are atributele minime necesare e alta… (Sper că nu se va interpreta greșit ce am spus, eu am un mare respect pentru cei care se definesc ca țărani, termenul implică lucruri de o profunzime mai mult decât onorantă, îi detest însă pe cei care se dau orășeni înainte de a-și fi curățat măcar pământul de sub unghii)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here