STĂPÂNUL LUMII

0
Moș Gheorghe Ilie, stăpânul lumii

La 78 de ani, singurul om din satul Aluniş, cătunul Comarnici, Moș Gheorghe Ilie, trăiește cu convingerea că lumea se sfârşeşte cum ieşi din cătunul care parcă se prăbuşeşte peste amiaza de sfârşit de toamnă de dedesubtul munţilor Buzăului…

CITEȘTE ȘI:

România rurală moare încet dar sigur. În timp ce vest-europenii se întorc la sate pentru că găsesc acolo aer curat şi legume ecologice, ai noștri pleacă în valuri de la ţară şi se îndreaptă spre oraș. În urma lor rămân localităţi pustii şi case abandonate, îngropate în bălării. În Buzău sunt 16 sate cu mai puțin de 50 de locuitori şi trei în care nu mai locuiește nimeni. Şi totuși, ele figurează ca localităţi. Dispariția satelor româneşti este un fenomen aproape unic în Europa. Un studiu al Comisiei Europene arată că în mai toate statele membre ale Uniunii tinerii se întorc în mediul rural, în căutarea unei vieți sănătoase. În România, în schimb, tinerii iau cu asalt zonele urbane, iar la sat se întorc cel mult pensionarii, forțați de costurile mari de la oraș.

Satul părăsit

Satul Colți, satul vestit pentru exploatarea de chihlimbar ce exista aici acum vreo sută de ani, vestit pentru extraordinarele așezări rupestre din munții ce-l înconjoară, cu casele sale de lemn din alte vremuri, cuibărite printre dinții de stâncă ai muntelui, a rămas mult în urmă.

Urcăm încet, printr-un peisaj care ar putea foarte bine să aparțină lunii, printre fracturi colosale ale muntelui, în care poți zări măruntaie de piatră amestecate cu rădăcini. Soarele ne strânge ţestele în cercuri de fier încins. Dintr-o dată, peisajul se schimbă. Stâncile colosale ce păreau căzute din cer sau, dimpotrivă, crescute din pământ, au lăsat loc unor copăcei şi ierburilor, apoi, pe măsură ce urcăm, cărarea în stâncă devine un drumeag bordat cu piatră, la fel ca în Apuseni. Apoi văd o casă străveche părăsită, pomi fructiferi nenumărați, ulicioare strâmte, şi înțeleg că suntem în Comarnici, care este un sat părăsit, un sat cum n-am mai văzut niciodată.

Casele nimănui

În Comarnici, mi-am amintit de sintagma „case bântuite”. Acestea sunt plasate chiar lângă cimitirul din satul uitat de timp. De o parte de drum, stau crucile sub care răposaţii îşi dorm somnul de veci, iar de cealaltă parte, stau casele nimănui, din geamurile cărora parcă ar privi sufletele celor plecaţi în lumea de apoi.

Totul pare straniu, ireal, în ciuda luminii violente şi fierbinți. Căsuțele acestea minuscule, ca niște cutii de chibrituri, făcute din bârne de lemn şi din pământ şi din piatră, sunt sufocate de copaci enormi, cu crengile noduroase, aplecate spre pământ, de parcă ar fi obosite. Cu uşile larg deschise, scârţâind în bătaia vântului, cu geamurile sparte, aceasta parcă te-ar ademeni şi te-ar speria totodată. În interior, nu a mai rămas nimic decât nişte cărămizi aruncate la întâmplare. Doar chițcăitul şobolanilor mai dă un semn de viaţă. Duhul pustiei este stăpân. Nici un om. Colţenii spun că satul a fost părăsit pentru că nu era curent electric şi că oamenii mai vin aici, uneori, pentru a cosi sau a culege merele şi prunele. De-aici, până, hăt, mai jos, la căruţe, totul se cară cu spatele.

Doborâte de vânt sau arse de necunoscuți

Seria tristă a umbrelor de casă printre copaci dezgoliți ce așteaptă încântarea zăpezii şi a altora ce se-ncăpățânează să-şi mai ţină frunza, fie ea şi îngălbenită rău, se reia de la fosta casă a familiei Grigore, mai încolo. Apoi, de una dintre cele mai mici case din sat mai amintesc doar câteva oale vechi, risipite printre bucăți de lemn ce nu au apucat să ardă complet. Imposibil de aflat cine şi de ce i-a dat foc. Casa era în picioare cu doi ani în urmă.

Oamenii mai vin aici, uneori, pentru a cosi sau a culege merele şi prunele

Mai în sus, un saivan de oi pare protejat de cele două cruci de lemn, una răsturnată pe-o parte, alta încă ținută de cuie vertical, lângă ușă. Saivanul a fost folosit astă vară, iar mărturie în acest sens este pământul negru şi moale din interiorul lui. Este adăpostit după o creastă de niște fagi înalți, printre ale căror ramuri vântul scoate un zgomot asemănător cu cel a unuia dintre multele supersonice care trasează linii albe pe cerul de un albastru incredibil.

După culmea cu fagi “cântători”, încă intactă, este fosta gospodărie a familiei Nasta, ultima plecată din sat: o casă mică, o bucătărie de vară, o cămară şi două grajduri. Toate clădirile sunt mult mai mici decât cele obișnuite pentru satul romanesc, semn al sărăciei care i-a gonit pe oameni din acest loc incredibil de frumos, dar crud când vine vorba de traiul de zi cu zi. În casă, două paturi făcute, o sobă de fontă cu ușa deschisă, o lampă cu petrol şi un cuțit uitat pe masă te fac să crezi că pe ușă poate intra oricând cineva care să-si facă de lucru în odaie. Nu e nimeni însă.

Moș Gheorghe Ilie vorbeşte cu norii

Casa lui Moș Gheorghe Ilie

Mergem pe o străduță în pantă, lată de vreo jumătate de metru. Peste zece minute, aveam să descoperim căsuța lui Gheorghe Ilie, vopsită în alb, cu orbitele ferestrelor învelite cu celofan. Moş Gheorghe Ilie este stăpân peste un sat pustiu, peste coclauri şi hârtoape, peste pajiști înflorite şi livezi încărcate de fructe, peste lupii şi urşii care-i dau târcoale iarna.

Moş Gheorghe Ilie

La 78 de ani, singurul om din satul Aluniş, cătunul Comarnici, Gheorghe Ilie, trăiește cu convingerea că lumea se sfârşeşte cum ieşi din cătunul care parcă se prăbuşeşte peste amiaza de sfârşit de toamnă de dedesubtul munţilor Buzăului… Este în curte, zdrobește nişte mere şi bea țuică.

Chiar şi ziua, în plin soare, trupul mort al acestui sat e straniu. Albastrul ireal al cerului se prăbuşeşte parcă peste munte, gârbovind crengile copacilor încărcate încă de fructe sălbăticite şi stafidite. Fiecare obiect, fiecare casă prăbușita, fiecare gard sunt revendicate violent de seninul straniu şi de singurătate.

Moş Gheorghe Ilie a rămas însă aici unde îi sunt îngropați părinţii, fraţii. Rareori întâlneşte o suflare omenească, lucru ce l-a făcut retras şi suspicios. Singurii lui prieteni sunt păsările, animalele din curte, cu care împarte o bucată de pâine şi le povesteşte necazurile. A ajuns să vorbească chiar şi cu norii cărora le dă chipuri umane. Cunoaşte istoria fiecărei gospodării. Îşi amintește cum, rând pe rând, se pustiau casele. Ultima a plecat familia lui Ion fiindcă nu avea unde să învețe fetița lui de zece ani. Ei revin vara în sat, dar pentru cel mult două săptămâni, ca să respire aer curat.

Dezamăgit de politicieni

Peste ani, din sat nu va mai rămâne nici urma, crede moș Gheorghe Ilie. „O să cânte ciuhurezii pe-aici. Știți ce-i ciuhurezii ? Ăia care face hu-hu-hu noaptea”. Bufnița. A fost şi el la Buzău, când era tânăr, acolo a lucrat. „A fost frumos… Când ești tânăr, e bine.” Acum e prea bătrân să mai vrea în altă parte. „Nurorile nu vor bătrâni, țiganii nu vor cai slabi. D-aia nu plec.”

Lui moș Gheorghe însă nu i-ar fi plăcut să îşi trăiască bătrânețile la oraş. „Nu-i măruntul. D-asta au plecat”, ne mai spune moș Gheorghe, frecându-si degetele, ca să ne dăm seama că-i vorba de bani. Nepoții lui sunt plecați în Spania de cinci ani. La 78 de ani, moș Gheorghe e un munte de om. Înalt cât încăperile din casa de-o vârstă cu satul – aproape două secole.

Moş Gheorghe Ilie are aproape cinci milioane pensie, dar salam nici nu mai știe de când n-a mai mâncat. „L-am votat pe Dragnea. Am zis că ne mai dă ceva la pensie. Nu ne-a dat nimic”. Prea e săracă lumea. „Înainte de ’89 toți aveau lucru. Acum, li se usucă limba-n gura şi nu găsesc un’ să muncească.”

Semnele omului

Un sat gol, în care pustietatea se întinde pe 4 km pătrați, ca o ceaţă groasă şi înfricoșătoare. Şi care, cel mai adesea iarna, atacă sufletul singuratic al lui moş Gheorghe mai ceva ca lupii sau urşii care dau târcoale prin zonă, scormonind prin zăpadă, pe la rădăcina vreunui copac, doar-doar vor găsi ceva! Acum, doar cele câteva vaci pripășite pe pășunile ce se întind cât vezi cu ochii, când înnobilate de livezi, când urâțite de mlaștini şi de gropi, amintesc că munţii sunt din când în când luaţi la pas de vreun om din satele alăturate. Urcăm câţiva kilometri şi prunii se transformă în pădure de fagi. Urme de case străvechi există şi aici, deasupra, pe munte. Niște piersici şi niște meri contorsionați, bătrâni de sute de ani, erau semnul că şi acolo locuiseră cândva oameni.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here